Incertitudini

De ceva timp imi tot pun o intrebare(si nu numai).

Ma tot gandesc daca noi suntem liberi cu adevarat, daca avem libertate de exprimare, daca putem sa spunem ce simtim fara sa avem repercursiuni ulterioare.

In studentie am avut o colega cu care am impartit camera de camin, pe care noi o credeam poeta pentru ca statea ore in sir cu un caiet in fata si tot scria. Mai mergea si pe la radio si facea o emisiune cu dedicatii muzicale. Noi ii respectam momentele de creatie. Si ea tot scria si noi tot spuneam bancuri cu conducatorul si ea ne alcatuia caracterizarea. Avea pentru fiecare un caiet, ca de, noi eram tineri si nelinistiti.

   Mai tarziu am aflat ca toate au fost trecute intr-o culegere „anonima nesemnata” si a fost depusa la” baietii destepti”.

Cand am aflat? La sfarsitul facultatii, cand pe lista absolventilor, domnisoara in cauza, care nu prea avea note bune pentru ca nu avea suficient timp de studiu, ca de, era poeta, era destul de sus situata, pentru ca avea 50 de sutimi bonus pentru merite deosebite.

 Am putea deschide si azi o lista cu persoane cu merite deosebite?

Teatrul saracilor

Am fost de curand la teatru.

E foarte trist, pentru suflet nu sunt bani.  Pereti scorojiti, lemnul mancat de carii, catifeaua tocita, rupta. Nimic nu mai straluceste. Totul e vechi. Bine ca mai avem actori profesionisti. In sala si pe coridoare era foarte cald. Si asta nu era prea bine. Mirosul de vechi si praf iti aduce aminte ca esti alergic si dupa putin timp trebuie sa iesi, altfel risti sa nu mai poti respira.  O actrita ne-a rugat sa uitam de griji si sa fim alaturi de ei. Si asa am facut! Dar am trecut de la o tristete la alta. Nu mai avem spatiu de vis, de speranta, de nebunie…Pana si aici sau si aici au patruns vermii si au mancat aproape tot.  Parca traiam un film de groaza, cu spatii mici , intunecate, urat mirositoare. Spectatorii parca erau stanjeniti sau asa mi se pareau mie.

Actorii se straduiau si reuseau sa ne ia putin cate putin in lumea lor. Apoi ridicam ochii si vedeam ,inghesuita , la etaj, recuzita…

Ingrozitor! Casa de vise e in suferinta. Pentru acest loc nu sunt bani. Si atunci m-am gandit ca pentru trup si suflet nu sunt bani. 

Strig ajutor pentru TEATRU !

Iarna mea…

 

Foto:     http://www.poeziipentrucopii.com/2009/11/09/

Ce frumoase erau iernile mele de copil!  Era zapada aproape tot timpul.

In vacanta ma duceam la bunica, la Rucar, si ma dadeam cu sania pana noaptea tarziu. Nu se gaseau atatea sanii ca acum. Un frate de-al mamei imi facuse o sanie din lemn, cu sine metalice, ce semana cu bobul. Noi ii ziceam bosleai. Cine statea in fata putea sa conduca sania in directia dorita. Si ne dadeam din varful muntelui din spatele casei, pana la sosea. Eram o groaza de copii. Mai multi ca acum.

Nu avea importanta ca ghetele erau inghetate si pantalonii de asemenea. Faceam galagie si eram fericiti.

 Seara, bunica ne facea mamaliguta si mancam cu lapte adus de laptareasa casei. Aveam fiecare un castron de lut si lingura de lemn. Nu voiam sa mananc din alta farfurie. Ziceam ca asa e la munte… Stateam toti la o masa de lemn, micuta, facuta special pentru noi de bunicul…

 A trecut timpul, in casa bunicii sta altcineva, bunica s-a dus dumult! Nici farfuriile de lut si nici lingurile de lemn nu mai sunt. Am cumparat altele de la un targ de ceramica dar laptele nu a mai fost niciodata asa de bun…