Dimineti in ceata

                                 

 Prima mea zi de lucru la tara. Nu am sa uit niciodata.

Era prin 1988 iarna. Mi-am ales localitatea aceea pentru ca autobuzul oprea in fata dispensarului. Ma interesasem…

Aglomeratie, galagie, cosuri pline cu fel de fel, imbranceli, cuvinte urate…

Eu, cu un geamantan mare, plin cu de toate, zapacita infricosata de necunoscut. Nu am indraznit sa merg singura asa ca l-am luat pe rabdatorul meu sot cu mine.

Drumul a fost groaznic. Am mers aproape 2 ore.

Cand am ajuns la destinatie nu mai putem sa cobor pentru ca nimeni nu se misca din loc si noi eram pe la mijlocul autobuzului.

Am procedat urat, am inceput sa imping pe cei de langa mine si sa-i sudui. Fara nasturi la haina si cu ciorapii rupti am reusit sa cobor.

Dispensarul, o cladire relativ noua dar neterminata. Am intrat. Pe dreapta, un cabinet de consultatii, oribil, in care salasuiau doua femei. Amandoua se uitau impersonal la mine. Mai apoi am aflat si de ce. Ele cica erau asistentele. Erau imbracate ca pentru carat lemne din padure. Asa era uniforma. Mancau seminte. Si dupa gramada de coji am stiut ca se apucasera de mult de spart seminte.

Am facut cunostinta. Nu m-au placut, se vedea pe fata lor asta. Atunci si-au pus in cap sa ma sperie, sa-mi faca grea sederea acolo. La dispensar mai lucra o doctorita care nu a vrut sa ma primeasca cu ea la etaj, pentru ca o incomodam. Asa ca pe mine m-au cazat in camera de protocol a Primariei, care era pe stanga cum intrai in dispensar. Da, Primaria avea camera de protocol in dispensar si cand aveau loc orgiile, pardon, sedintele, pe mine ma scoteau afara si nu-i interesa unde stau. Eram disperata. In  prima noapte pe care am petrecut-o acolo era sa murim intoxicati cu monoxid de carbon, pentru ca hornul nu era curatat de mult.

Primarul, un muncitor destoinic de la fabrica de butoaie, m-a luat la rost si a incercat sa ma disciplineze, sa ma invete cu viata adevarata, pentru ca nu am fost trimisa acolo la distractie.

A treia zi de sedere la dispensar, am fost prin sat sa cunosc lumea, pentru ca aveam in medie 120 de copii sub un an si daca se intampla ceva cu vreunul, nu mai vedeam in veci orasul. Mergeam pe strada si asistenta imi spunea: aici sta” cutare”, si-a omorat cumnata gravida in 6l, asta si-a omorat nevasta, asta si-a schilodit soacra, asta si-a asfixiat copilul si tot asa.

Atunci mi-am jurat ca o sa lupt pana la epuizare ca sa plec de acolo. Am reusi asta peste aproape trei ani. Si pentru asta multumesc Revolutionarilor, pentru ca in 1990 s-a sustinut pentru prima data examen de rezidentiat, dupa multi ani de pauza. De, muncitorul sanitar trebuia sa fie mic, sa taca, sa lucreze, pentru ca si asa era neproductiv si cu el se cheltuia foarte mult.

Ani de zile mi-a fost frica sa ma gandesc la ce am trait in acei ani, dar acum poate ca o sa pun pe hartie ce mi-a ramas adanc intiparit in suflet. Nu semana deloc cu „Viata la tara”.

Anunțuri