Intoarcerea la instincte primare

La o emisiune de stiri am vazut niste revolutionari care mai luptau si dupa 20 de ani.

Aveau scris pe o pancarda-vrem sa avem ce manca!  Cam la atat se rezuma libertatea…Am inceput, iarasi, sa ne dorim putin.

Eu vreau sa vad lumea, sa vizitez(macar) planeta asta! Doar atat! Pe langa mancare, vreau sa calatoresc, real, nu imaginar.

In fiecare concediu imi numar banutii si imi dau seama ca bucatica de pamant pe care o pot vizita este prea mica si prea aproape.

VREAU O ŢARĂ CA AFARĂ !

Nu mai ştiu exact ce îmi doream la 20 de ani!

În fiecare an mi-am schimbat opţiunile. Îmi ziceam: dacă nu e posibil să fac „asta” o să fac „altceva”. Cred că mă gândeam ce o să fac cu primul salariu. Îmi spuneam că o să cumpăr cadouri multe pentru părinţii şi fraţii mei. Nici asta nu am făcut pentru că a fost mic şi nu mi-au ajuns nici pentru mine.

Nu mi-am făcut niciodată un plan cu bătaie lungă. De fiecare dată se întâmpla ceva . Poate asta e de bine, poate am reuşit să mă adaptez. M-am gândit de multe ori dacă să plec din ţară. Nu am făcut-o din comoditate.  Părinţii îmi spuneau că nu e bine să îţi schimbi locul de muncă pentru că asta arată că nu îţi place munca, eşti neserios.În 1989 mă hotărâsem să plec. Aveam nisşe contracte pentru Africa. Şi iarăşi s-a întâmplat ceva. A venit Revoluţia, am luat rezidenţiatul şi am început să-mi fac planuri. Am terminat rezidenţiatul şi când am început să lucrez mi-am dat seama că nu o să fac niciodată ceea ce am învăţat şi ceea ce am sperat. Mi-am frânt rău aripile şi de atunci nu am mai avut speranţă.

Acum stau şi mă gândesc ce puteam face dacă eram afară? Ramân doar cu gândul. Sunt prea obosită să o iau de la capăt. Cel mai tare mă doare că de 20 de ani lucrez în acelaşi cabinet şi cu aceleaşi instrumente Nu s-a schimbat nimic…