Voi ce vreti sa faceti maine?

Eu nu mai stiu!

Am avut o vara teribila. Cel mai rau a fost ca mama mea a suferit o fractura de col femural pentru care am luat-o la mine si a fost operata. Acum e mai bine.

Si nu stiu daca e rau sau bine dar copilul meu pleaca din tara! Am emotii dar sper sa fie bine. Aici nu si-a gasit locul…

Vreau un pic de fericire

De aproximativ o luna totul s-a dat peste cap.

Vara mult asteptata nu mai vine. Tot anul acesta am trait dintr-un cod in altul!

Anxietatea a ajuns la cote alarmante. Apa, suferinta, lacrimi, catastrofe…

Toata lumea se cearta cu toata lumea si cel mai scarbos este cand iti dai seama ca anumite situatii sunt speculate.

Am ajuns sa ne simtim vinovati ca mai traim inca in tara asta. Sa mergem in varful picioarelor, sa nu mai deranjam pe nimeni. Oare de ce mai e locuita Moldova? Daca pe acolo nu era nimeni, acum nu aveam probleme cu inundatiile.

Siiiit, liniste, nu vorbiti, nu plangeti, nu cereti, nu cautati vinovati. Asteptam un impozit pe zambet, unul pe vise. Pe speranta nu se mai pune impozit pentru ca speranta nu mai avem…

Dimineti in ceata

                                 

 Prima mea zi de lucru la tara. Nu am sa uit niciodata.

Era prin 1988 iarna. Mi-am ales localitatea aceea pentru ca autobuzul oprea in fata dispensarului. Ma interesasem…

Aglomeratie, galagie, cosuri pline cu fel de fel, imbranceli, cuvinte urate…

Eu, cu un geamantan mare, plin cu de toate, zapacita infricosata de necunoscut. Nu am indraznit sa merg singura asa ca l-am luat pe rabdatorul meu sot cu mine.

Drumul a fost groaznic. Am mers aproape 2 ore.

Cand am ajuns la destinatie nu mai putem sa cobor pentru ca nimeni nu se misca din loc si noi eram pe la mijlocul autobuzului.

Am procedat urat, am inceput sa imping pe cei de langa mine si sa-i sudui. Fara nasturi la haina si cu ciorapii rupti am reusit sa cobor.

Dispensarul, o cladire relativ noua dar neterminata. Am intrat. Pe dreapta, un cabinet de consultatii, oribil, in care salasuiau doua femei. Amandoua se uitau impersonal la mine. Mai apoi am aflat si de ce. Ele cica erau asistentele. Erau imbracate ca pentru carat lemne din padure. Asa era uniforma. Mancau seminte. Si dupa gramada de coji am stiut ca se apucasera de mult de spart seminte.

Am facut cunostinta. Nu m-au placut, se vedea pe fata lor asta. Atunci si-au pus in cap sa ma sperie, sa-mi faca grea sederea acolo. La dispensar mai lucra o doctorita care nu a vrut sa ma primeasca cu ea la etaj, pentru ca o incomodam. Asa ca pe mine m-au cazat in camera de protocol a Primariei, care era pe stanga cum intrai in dispensar. Da, Primaria avea camera de protocol in dispensar si cand aveau loc orgiile, pardon, sedintele, pe mine ma scoteau afara si nu-i interesa unde stau. Eram disperata. In  prima noapte pe care am petrecut-o acolo era sa murim intoxicati cu monoxid de carbon, pentru ca hornul nu era curatat de mult.

Primarul, un muncitor destoinic de la fabrica de butoaie, m-a luat la rost si a incercat sa ma disciplineze, sa ma invete cu viata adevarata, pentru ca nu am fost trimisa acolo la distractie.

A treia zi de sedere la dispensar, am fost prin sat sa cunosc lumea, pentru ca aveam in medie 120 de copii sub un an si daca se intampla ceva cu vreunul, nu mai vedeam in veci orasul. Mergeam pe strada si asistenta imi spunea: aici sta” cutare”, si-a omorat cumnata gravida in 6l, asta si-a omorat nevasta, asta si-a schilodit soacra, asta si-a asfixiat copilul si tot asa.

Atunci mi-am jurat ca o sa lupt pana la epuizare ca sa plec de acolo. Am reusi asta peste aproape trei ani. Si pentru asta multumesc Revolutionarilor, pentru ca in 1990 s-a sustinut pentru prima data examen de rezidentiat, dupa multi ani de pauza. De, muncitorul sanitar trebuia sa fie mic, sa taca, sa lucreze, pentru ca si asa era neproductiv si cu el se cheltuia foarte mult.

Ani de zile mi-a fost frica sa ma gandesc la ce am trait in acei ani, dar acum poate ca o sa pun pe hartie ce mi-a ramas adanc intiparit in suflet. Nu semana deloc cu „Viata la tara”.

Tristetea de pe chipul romanilor

   Sentimentul meu-suntem orfani. Viata noastra este o spirala dar distanta intre spire e foarte mica, uneori inexistenta. In fiecare zi ma trezesc cu speranta ca poate azi va fi mai bine ca ieri, ca poate vom face un pas in fata.

  Dar nu e asa. La TV, cearta, dezmat, incultura, oameni mici, meschini sau prosti, ridicati la rang de model uman. In ziare la fel. Toata lumea vrea sa faca bani (cine poate) si putregaiul creste. Copiii nu mai citesc, nu mai invata, traiesc in fata televizorului la telenovele. Acolo personajele sunt oameni de afaceri (personaje murdare de obicei) au averi mari, nu stiu de unde, se omoara, fura, inseala, rapesc persoane, se prostitueaza. Sunt zeci de posturi TV care aduc in platou tot felul de criminali, scandalagii si culmea, au audienta pentru ca a fost cultivat cu rabdare gustul pentru cearta, suburban si incultura. Parintii nu se mai inteleg cu copiii, copiii nu cunosc adevaratele valori, in schimb ii stiu pe toti manelistii, pe toate pipitele care fac bani cand se dezbraca sau fac parada la chiloti.

 Cu ce ne-am ales dupa 20 de ani! Aceeasi lupta pentru putere, aceiasi oameni care le stiu pe toate, dar un pumn mai mare in gura celor care mai au minte in cap.  Oamenii sunt tot mai tristi, s-au imultit magazinele de vechituri…

Am vazut copii care striga la parinti ca nu au facut nimic in vita (nu au BMV, nu le pot da lant de aur), am vazut parinti care isi omoara copiii. Putregaiul aproape a omorat puritatea, sinceritatea, dragostea, placerea de a-ti face datoria.

  Sunt oameni foarte saraci. Am o pacienta care mananca un ou pe saptamana, un litru de lapte, doua paini si de doua ori pe luna un pui. A fost profesoara. Din nefericire nu mai are copii. E trista si palida, dar nu se plange. Mai are o singara dorinta: sa fie sanatoasa cat de cat, sa poata umbla pe picioare si apoi sa adoarma intr-o noapte… Si acum cand ma gandesc la ea mi se pune un nod in gat.

  Am intrbat o data de ce nu se fac si altfel de emisiuni TV, de ce nu se scrie si altfel in ziare. Raspunsul a fost: nu se vinde. In tarile din lumea a treia privatiunile se trateaza cu cocaina.

 Poate e de vina ploaia care a scos la suprafata suferinta din mine, poate nu e asa de rau…

 Astazi am o singura concluzie: familia este cea care iti ofera implinire si stabilitate, daca ai reusit sa ti-o faci.

„Money” – Liza Minnelli, Joel Grey

Spuneti inca trei lucruri care mai conteaza…

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

more about „„Money” – Liza Minnelli, Joel Grey„, posted with vodpod

 

Vincent van Gogh & Don McLean (Starry Starry Night)

Suferinta naste talente…

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

more about „Starry Starry Night„, posted with vodpod

Un amendament la tristete

In supararea mea, as vrea sa propun nu amendament la o lege. Daca tot este moda cu tichetele de te miri ce, eu as propune ca ajutorul pentru ingrijirea copilului sa se dea tot in tichete cu care sa se poata cumpara numai carti, haine, mancare sau alte lucruri care l-ar viza in special pe copil. Cazurile care mi-au intrat in cabinet in ultimul timp m-au ingrozit. Copii neingrijiti, murdari, subnutriti si parinti care raspandesc in jurul lor miros de tutun, alcool si nesimtire. Cei de la protectia copilului ar trebui sa faca vizite la domiciliul celor care au copii pentru care primesc acel ajutor. Poate in felul acesta am da o sansa mai mare acestor copii sa se dezvolte normal.